Un farmec trist şi ne’nţeles
Puterea mea o leagă,
Şi cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.
E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării.
Îngălbenit rămâne-n veci
Şi-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.
Cu-atâtea tainici rugăminţi,
Cu-atâtea calde şoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinţi,
Vărsate zi şi noapte.
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ţi alunge,
Dar el se-nalţă tot mai sus
Ca să nu-l poţi ajunge.
Va rămânea necunoscut
Şi va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte.
Şi se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări şi stepe
Şi a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.
©Mihail Eminovici (Eminescu)
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de tristețe și neînțelegere față de o iubire pierdută, idealizată și inaccesibilă. Vorbitorul se simte învins de farmecul monoton al trecutului și al singurătății.