Mihai Eminescu – Mortua Est

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De lună regina pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.
Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu.
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cântă;
Să treci tu prin ele, o sfântă regina,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haina albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basm pustiu și urât.
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune.
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru cum lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne.
S-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Și totuși, țărâna frumoasă și moartă,
De racla ta răzăm eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Ș-apoi… cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi…, dar știe oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.
A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic.
Decât un vis șărbăd, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o strâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-astea, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.