Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân’ la poale
Plutești ca visul cel ușor.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești.
Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.
Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
Ș-o să-mi rămâi ca o icoană
A pururi verginii Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al unui suflet îndrăgostit pentru pierderea unei iubiri ideale, comparată cu o apariție angelic și o mireasă din povești. Naratorul acceptă pierderea, dar știe că nu va uita niciodată această iubire, care va rămâne o icoană în sufletul său.