În această-ngrijită
vegetație, papagalul, înțelept
stă pe-o cracă.
Povestitorul scenei
bine-și dă seama de poamele desăvârșirii,
de florile albe și-albastre,
de șarpele cu ureche muzicală;
el prezidează.
Maimuțele
își țin portocalele ca pe niște cranii,
ca pe niște potire.
Stau sub papagal,
deasupra portocalilor –
o sclavie a junglei care
în această orânduială
se dedă odihnei.
Sunt idealuri viselor.
Într-o astfel de exactitate,
printre simetricele petale,
printre îngerii ce zboară cu-atâta pricepere,
e o deplină eliberare.
Papagalul poate fi înlocuit;
mâine-n locul său
un om care valsează și-un tigru,
niște proaste picioare de pasăre.
Odată-mplinită măreția
se tolănesc toate printre florile manualelor
și anină-n această poziție
împrăștiate ca niște perle
într-o la fel de compactă obște
de pereții Domnișoarei Adelaide Milton de Groot
cu Llie P. Bliss la New York.
Iar acolo, și acolo,
în paiete pe la-ncheieturile mâinii, pe la coate,
în spoieli grozave de cocteiluri,
vulgar de frumoși, stau papagali, stau lei îngroziți
cei tari și chipeși zăvorâți în sori
și păsărele o! cu câtă grațioasă grijă pășind…
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică inspirată de picturile lui Henri Rousseau, unde natura și arta se împletesc într-o viziune visătoare. Versurile explorează teme legate de libertate, frumusețe și contemplare, sugerând o evadare într-o lume idealizată.