Oamenii mă uimesc și-acum.
Aș vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor și-n drum
larg să-mi alătur pașii de pașii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei încă-o zare,
fiecare cuvânt să nu aibă-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viață-aș vrea, o viață oarecare,
atât de strâmtă, încât să pot dormi
și uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
să nu mai poată visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învățat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
și semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omenești.
Din pământ ca noi toți pornești,
dar este-n inima ta o pace și o-ntunecime
din care cresc niște vorbe ciudate. „Mulțime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt și eu!”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
și cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de alienare și inadaptare al unui individ (poet) în mijlocul societății. El se simte diferit, incapabil să se integreze și condamnat la singurătate, aspirând la o viață simplă, dar fiind incapabil să renunțe la natura sa poetică.