Ții minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieții și-n zarea foșnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Și noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai șoptit, nu moare…”
Și plantele creșteau, ne făceau semne,
ca niște mâini, ca umbre-mpăcate,
se străduiau spre viață să ne-ndemne
și iar cădeau în deznădejde toate.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea unei prime ploi, simbol al unui moment de revelație și conexiune cu natura. Versurile explorează ciclicitatea vieții și moartea, sugerând că, în ciuda dezamăgirilor, există o speranță constantă și o reînnoire perpetuă.