O fată trece lin pe lângă mare
privind al lunii sfărâmat ostrov.
– Prietenă, iertați-mă, îmi pare
că sunteți Pescărușul lui Cehov..
Ci, fata nu-mi răspunde. Se prea poate
că nu am întrebat-o deslușit.
Sau poate lună, mare, fată, toate
sunt doar un vis, sunt doar un vers, sunt doar un mit.
Mi s-a părut că briza pâlpâită
e foșnetul de jupă mătăsos,
că spumele care la țărm palpită
sunt mâna ei frumos lăsată-n jos.
Sau poate numai luna e de vină,
care plutind pe-al apelor tumult,
învie cu jucata ei lumină
icoana unei fete de demult.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității frumuseții și a amintirilor, comparând o fată cu personajul Pescărușul lui Cehov. Naratorul oscilează între realitate și vis, sugerând că totul ar putea fi o iluzie creată de lună și mare.