Mă-mpac cu frunza care cade,
Mă-mpac cu anii ce se duc,
Mă-nchin spre tinerele mlade
Și mă alin cu fraged suc.
Mă-mpac cu gândul c-o să vină
Un ceas când lunca va cânta –
Și-mbujorată de lumină
Eu n-am să fiu în preajma ta.
Mă-mpac cu tot ce nu se-ntoarce,
Alung acel străvechi fior
Ce-ntreabă: cum să se-mbarce
Spre veșnicii, atâta dor?
Mă-mpac cu unda trecătoare,
Mă-mpac cu datina țărânii,
Ce ne va duce de sub soare
Așa cum ni se duc bătrânii.
Dar cât va arde-n mine focul
Slăvitei vieți – ca-n alte dăți
Eu nu m-aplec, nu-mi frâng mijlocul
În fața vechii nedreptăți.
Eu nu mă-mpac cu cel ce minte,
Strivește semenul și-l fură,
Pe dușman nu-l cat la cuvinte,
Ci după fapt îi iau măsură.
Eu nu mă-mpac cu cel ce schimbă
Surâs și lacrimă-ntr-o marfă,
Nu-l cred pe diavol când își plimbă
Un deget îngeresc pe harfă.
Cu cel ce revărsarea vieții
O vrea întoarsă în pământuri
Și smulsă floarea tinereții
Ca frunza veștedă în vânturi.
Cu cel ce unda-nvolburată
O vrea ucisă la izvoare,
M-oi război neîmpăcată
Atât cât voi avea suflare.
Atât cât îmi e dat norocul
Să simt țărâna sub călcâie,
Slăvitei vieți păzi-voi focul,
Înalt și slobod să rămâie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă acceptarea ciclului vieții și al morții, dar și o hotărâre fermă de a lupta împotriva nedreptăților și a celor care distrug frumusețea vieții. Este un imn al rezistenței și al păstrării valorilor.