lui Leonard Tuchilatu.
Era ca și cum am fi avut viză de reședință
în acel spital moscovit
toate deveniseră familiare:
hemodializa, speranța
monstruoasa așteptare a unui rinichi
deprimarea și moartea.
Moartea cu anticamera ei:
mica rezervă de două paturi
și bărbatul pe care l-au adus brancardierii
într-o după amiază de iunie..
Ca o omidă tenace mânca sfârșitul
din trupul lui încă tânăr:
noapte de chin și luptă zadarnică
apoi brusc lumina de fața lui se fixă –
uimire a sufletului desprins
de suferință și trup.
Școală a morții..
Și tu ai absolvit-o.
Fulgerător.
Ca un elev supradotat
dintr-un singur salt
ai luat toate clasele vieții
cu o ultimă, capitală suflare
materie studiată „pe viu”..
Și aplicată..
Bătrânețea nu-ți cercetează azi chipul
în fotografie,
pe frunte nu se adâncesc riduri
ochii nu-și pierd strălucirea..
Sub umbra brumată a dealului
s-a ascuns șugubeață tinerețea ta veșnică.
Sensul versurilor
Piesa descrie experiența morții văzută într-un spital, într-o anticameră simbolică. Vorbește despre suferință, lupta cu boala și acceptarea finalului, dar și despre tinerețea veșnică a celui care a plecat.