Mă cheamă un dor mereu
Să ajung în satul meu,
Să ajung la mine-n sat
De unde eu am plecat,
Să mai văd pe lelea Ioana
Care m-a-nvățat, sărmana,
Să cânt doina din bătrâni
Cum e la noi la români.
Când ajung știe tot satul
De la un capăt la altul
Și vine cu mic cu mare
La șezătoarea din vale,
Eu încep cu drag să cânt
Tot ce-i frumos pe pământ,
Pe sufletul omului
De dragul cântecului.
Vin bătrânii și mă roagă:
– Să mai vii, Mărie dragă,
Să mai vii la tine-n sat
Că doar noi te-am învățat
Să cânți și să hăulești
Lumea să o-nveselești
Și oriunde-ai fi, măi fată,
Să nu ne uiți niciodată!.
– Satul meu cu oameni buni,
Copii, tineri și bătrâni,
Oriunde aș fi plecată
Eu nu vă uit niciodată!
Cum să uit școala din sat
Unde noi am învățat
Și copilăria noastră
C-a fost ca o floare-n glastră?!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund de satul natal și amintirile legate de copilărie și tradițiile locale. Artista își amintește cu drag de oamenii care au învățat-o să cânte și promite să nu uite niciodată locul de unde a plecat.