În ploaie, rezemat de un copac.
El are legătura cu pământul.
Și simt sub coaja-i, palma bătucită,
Cum freamătă, cu ceru-n el, Cuvântul.
Din când în când trăznește mânios
Și se răzbună norii în furtună.
Un fulger de-o veni, rătăcitor,
Deodată amândoi l-om frânge-n mână.
Cuprins de lașitate, fug pe câmp
Și picurii mă-ndoaie de mijloc.
El își asumă riscul verticalei,
Dispus în orice clipă să-și dea foc.
Singurătatea asta care fuge..
Singurătatea lui înfiptă-n lut..
Mă-ntorc plângând și îl cuprind în brațe.
Furtuna grea ne ține de urât.
Sensul versurilor
Piesa descrie o conexiune profundă cu natura, în special cu un copac, ca refugiu în momente de singurătate și teamă. Copacul devine un simbol al rezistenței și al acceptării riscurilor, în contrast cu lașitatea și vulnerabilitatea umană.