Mai roadeți coajă de copaci,
În rând cu iepurii și cerbii,
Și foamei fiți-i buni araci,
Până răsare firul ierbii.
Digestia începe-n gură
Ciomege mestecați și pari,
Ca pe un fel de arătură,
Pe care-o-nghiți, după ce-o ari.
La primăvară, când, iar, sumbră,
Sub poala soarelui cea grea,
Pământului veți face umbră,
O veți mânca atunci pe ea..
Și-apoi, așa, cu gura plină,
Veți da un chiot: „Ce lumină! „
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de foamete extremă, în care oamenii sunt reduși la a se hrăni cu coajă de copaci. Așteptarea primăverii și a luminii devine o obsesie, un strigăt disperat după salvare.