În aceste ore apăsătoare, ore de plumb,
Pironite pe crucea miezului nopții,
La acest capăt al „liniei moarte”
În care m-ai lăsat fugind
Împreună cu tinerețea….
În acest tunel întunecos
(O palmă mai încoace de neant)
Unde m-ai părăsit,
Stau ca o statuie tristă de lut
Și cânt – ca un solist răgușit –
Unui cor de păsări mute.
M-am aplecat pe stânca aceasta solitară
Ca să plantez lacrimile înghițite
De-a lungul vieții,
Să smulg unul câte unul
Cuțitele înfipte pe la spate.
M-ai salutat fluturând o batistă neagră
Fără să știi că seamănă cu pânza aceea
Cu care călăii de odinioară, cei din Wallia,
Legau ochii condamnaților la moarte
Înainte de a ridica securea.
Această batistă flutură acum ca un steag
Pe castelul disperării mele.
Acolo, într-o sală goală de suflete,
Ținându-mi palma pe față
Ca o mască de tragedie antică,
Interpretez ultimul rol.
Ține minte însă: la capătul acestei călătorii
Te așteaptă fiara singurătății,
Groaza unui ocean de nisip. Dorul revenirii.
Dar eu, ca să împiedic această revenire,
Odată cu cablurile și podurile
Mi-am tăiat și mâinile!.
M-a amețit ca o băutură otrăvitoare
Ultimul tău „rămas bun”,
Ultimul pahar, ultima lovitură de grație
La sfârșitul agoniei
Dragostei noastre.
Meleagurile pe care le-ai ales
Se prăbușesc acum fără milă
Într-un univers scufundat în tăcere,
Pe o insula-mormânt, unde
Valuri sfâșietoare te bocesc
Împreună cu pescărușii morți în văzduh.
Ai plecat ziua, ca să-mi lași și coșmarurile zilei
Pentru că tu știai: coșmarul nopților
Îmi aparține întru totul
Ai plecat ziua ca să te pierd
Împreună cu ziua.
Versiune românească de Menelaos Ludemis
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea profundă și disperarea resimțite în urma unei despărțiri. Naratorul se simte abandonat și trădat, incapabil să depășească pierderea și anticipând un viitor sumbru, marcat de singurătate.