Sătul de trist, spitalul plin cu tămâi fetide
Ce urcă printre albul perdelelor banale
Spre crucifixul mare-n plictis pe ziduri vide,
Îşi mişcă muribundul şiret, bătrâne şale.
Apoi, târâş porneşte nu spre-a-ncălzi făptura
Lui putredă, ci numai să vadă soare, iată,
Cu peri cărunţi, doar oase, că slab lipi figura
De geamul unde-o rază în bronzuri îl desfată.
Iar gura, -nfierbântată şi de azur vorace,
Ca tânără, stând gata a soarbe-al ei tezaur
O piele virginală şi de demult! să-nşface
Cu lung sărut voieşte din bare caldul aur.
El, beat, trăieşte, uită de-mpărtăşanii crude,
Tizane, tusea, ceaiul şi patul lui sortit
Şi când amurgu-n sânge olane va să ude,
Cu ochiul prin lumina cuprinsă-n infinit.
El vede lungi galere de aur precum lebezi
Pe fluviul tot de purpuri şi de parfum dormind
Cu licărul sălbatic al liniilor repezi
Se legănând de-a pururi în nepăsări şi jind!
Aşa, scârbit de omul cu inima prea dură,
Scârnav în fericire trântit, doar poftă trează
Hrănindu-l şi ce veşnic acasă rea lătură
El caută femeii s-o dea când alăptează.
Fug şi m-agăţ de toate ferestrele de unde
Întorci un spate vieţii şi, binecuvântat,
În luciul lor de-o rouă etern spălat ce-ascunde
Un Infinit cu zorii de aur cast, deodat.
Mă oglindesc şi înger mă văd! şi pier şi-ador
− Să fie arta geamul, misticitatea fie
A re-nvia şi unde, în ceru-anterior
Al Frumuseţii visul mi-e diademă vie.
Aici-jos însă, e, vai! stăpânul: ninge
Adesea boarea-i hâdă în adăpostu-mi pur
Iar vărsătura neagră-a Prostiei mă împinge
Să îmi astup trist nasul chiar faţă de azur.
E vreun mijloc, tu, Eul ce ştii amărăciunea,
De-a sfărâma cristalul de monstru insultat
Şi-a evada, în aripi vădindu-şi goliciunea
− Cu riscul de cădere pe veci, ca un damnat?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema evadării din realitatea dură și a căutării frumuseții și a sensului în momentele finale ale vieții. Naratorul oscilează între dezgustul față de lume și dorința de a se conecta cu un ideal superior, reflectând asupra condiției umane și a efemerității existenței.