O, ceasul trist al renunțării
Pe frunți a pus melancolii,
Și-n glas fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.
E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârșite
Sau e durere viitoare
Căzând pe visuri chinuite?
Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mâini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineții
Cu visuri blonde-n ochi senini!
Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii.
Ci tu rămâi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală.
La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
Nălțând privirea-ntunecată
De trist și dornic pelerin.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și melancolia față de un trecut idealizat, pierdut. Vorbitorul se confruntă cu realitatea renunțării și a tristeții, idealizând o figură feminină ca simbol al frumuseții pierdute.