Poezia mea începe atunci când privesc oglinda
Împinsă pe foaie de zici că-s bolnav mintal
Dar n-am nicio îndoială că n-o să-mi ating ținta
Tac. Am careu de ași când alții își etalează chinta
Scriu numai atunci când natura începe a mă alinta
Și când mă simt pe ultima sută de metri încep a sprinta
În privința mea nu vreau să simt căință
Îmi pun pe coli ființa deși am tendința
Să mă contrazic cu știința indiferent care-i sentința
Îmi întăresc voința odată cu credința
Fac doar bine nu vreau să-mi încarc conștiința
Rezultatul e corect indiferent de ce-mi cere cerința
Dar asta nu mă face să-mi pierd nădejdea
Fac pact cu lumina și-mi dau făgăduința
Indiferent că-s târât în deșert și gust umilința
Spre Dumnezeu să-mi arăt toată recunoștința
Acum creez ce simt și poate că obișnuința
Ma face să fiu în extreme deși nu asta-i dorința
Gândurile rele încep a mă amenința
Și le simt în permanență cum îmi invadează locuința
Sensul versurilor
Piesa exprimă o introspecție profundă asupra procesului creativ, a luptei interioare cu gândurile negative și a importanței credinței și a recunoștinței. Artistul își pune sufletul pe foaie, depășind obstacolele și căutând lumina chiar și în momentele dificile.