Ştiu, ştiu prea bine, Doamne, că te joci.
În largul mării, în pustiu, sub roci
plăcerea Ta de-a plăsmui sub deget
pigmei sporeşte lumea. Dar eu preget
sfios : ce sunt? Tipar în care, greu
şi jalnic, modelându-se mereu,
se-arată însăşi tainica Ta faţă?
De ce te joci, Stăpâne? Ce ne-nvaţă
divina Ta îndemânare de-a
ne oferi, precum o acadea,
această existenţă dulce-amară?
Jucându-ne noi înşine-ntr-o doară
„de-a Domnul şi de-a Dracul”, nu Te temi
că-n loc să ne sanctifici, ne blestemi?
că-n loc să-ţi dovedeşti în mine chipul,
îmi curgi ca printre degete nisipul?.
Coboară, Doamne, ca să vezi că jos
vai! jocul nostru-i foarte serios..
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă dintre om și divinitate, punând sub semnul întrebării sensul existenței și rolul lui Dumnezeu în crearea unei lumi pline de suferință. Vorbitorul se simte ca un instrument al divinității, dar se teme că jocul divin ar putea duce la blestem în loc de sfințire.