Stefan Augustin Doinaş – Sfântul Gheorghe Cel Fals

Acum vreo câțiva secoli într-o seară,
trimisul diavolului pe pământ
intra-ntr-un schit de maici, sub frunza rară,
purtând la glezna vânătă de ceară
veriga unui cinic legământ.
Căci se afla acolo-n mănăstire
Cecilia, fecioara fără preț,
călugărița albă și subțire,
cea pentru Domnul plină de iubire,
iar pentru lume plină de dispreț.
(-Heruvi cu săbii arse de ulei,
durați un zid de pază-n jurul ei!)
Iar diavolul, trecând prin groase ziduri,
venea-n chilie ca un ins frumos
ținând în mâna-ntinsă două bliduri
pline cu vin ca sângele spumos.
Dar ea, fugind mereu de arătare,
cădea-n genunchi sub candela cu mir
rugându-se acelui sfânt călare
ce rupe-ale balaurului gheare,
în platoșă-mbrăcat și-n mohair.
(-Serafi cu săbii de rășini fierbinți,
chemați în jurul ei sobor de sfinți!)
Dar diavolul șiret, băgând de seamă,
intra-n icoana plină de scântei,
lovea balaurul cu solzi de aramă
și cobora cu sulița din ramă
făcând un semn cu mir pe fruntea ei.
Atunci, cuprinși de-un foc fără suflare,
ardeau în flăcări nalte ca de vis,
iar fața ei de-o limpede paloare
își înclina corola ca o floare
la vântul unui mistic paradis.
(-Arhangheli, stingeți paloșul de jar!
De-acuma totul este în zadar.)
În zori, păcatul s-aprindea-n chilie;
dar noaptea ca o stea căzută-n văi,
ei luminau cu grea molancolie
un lac cu lintiță portocalie
bogat, pe țărmuri reci, în cucuvăi.
Și sălcii mari, de duhuri cercetate,
și valuri de argint, și roșii pești
plângeau amar în margini de cetate
surâsul ei mușcat de voluptate
sub zodii fermecate diavolești.
Dar diavolul, întors de către undă,
rupea veriga, o zvârlea-napoi
și se lega cu altă za rotundă,
robit de sărutarea ei profundă,
jurându-se pe ceasul de apoi.
(-O, ține minte, suflete pustiu,
că niciodată nu e prea târziu!)
Spre ziuă, când pe mal îl prinse somnul,
heruvi cu săbii arse de ulei
pe fată o luară-n lac, la Domnul,
și pești cu ranguri, păstrăvul și somnul,
aleseră de strajă-n jurul ei.
De-atunci, mereu, în fiecare seară,
trimisul diavolului pe pământ
se plimbă singur pe sub frunza rară,
purtând la glezne vânătă de ceară
veriga unui mare legământ.
1948