Doi tineri sărutându-se pe-o bancă.
Deasupra, două chei franceze – noi.
Vântul de toamnă are să-i despartă
vânzându-i separat, pe-un pumn de raze.
La capătul aleilor, fecioare
așteaptă-n Forduri, claxonând discret.
O, iarbă grasă sfârâind a lacrimi!..
Mai jos, e un etaj cu orologii
stătute. Și mai jos sunt împărații.
Dar – iată luna surâzând limfatic:
la miezul nopții, ca o fată-n casă
ne ține sufletul – să-l îmbrăcăm.
1970
Din antologia „Alfabet poetic”, Editura Minerva, 1978
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea iubirii și a momentelor frumoase, contrastând cu trecerea implacabilă a timpului. Imaginile poetice sugerează o melancolie profundă și o reflecție asupra condiției umane.