Elegia sexagenarului adolescent.
Ninge cu flori de plumeria peste automobile,
bunici sunt azi neuitatele noastre copile.
Prietenii de ieri au plecat la odihna-n morminte,
cenușă și plumb cad de-avalma peste cuvinte.
Taifunul istoriei bate crunt prin golite bodegi,
la pensie-au ieșit boemi și piccoli și regi.
Numai eu stau singur și mut în port la Antofagasta
și Anzilor albi le privesc sub cerul albastru creasta.
Curge sângele vremii cu nisipul lumii-n clepsidră,
la fiece colț de stradă scoate capul o hydră.
Zadarnic aștept în Tegucigalpa tramvaiul 5,
departe, la Turnu Măgurele, plâng ultimele caterinci.
Duce uraganul în neștire, cărți, reviste și manuscrise,
am rămas același amestec de Don Quijote și Ulise.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderilor suferite odată cu înaintarea în vârstă. Naratorul, un sexagenar, contemplă trecutul, prietenii pierduți și schimbările aduse de istorie, simțindu-se singur și dezrădăcinat.