Și ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraș, îți stârnea în piept nașterea obscură a graiului:
«.. Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se rotește – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
.. Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, m-ai hrănit cu sarea singurătății tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale și al marilor tale zbucniri de glas? »
– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, față-n față cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, așteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărțind norii-n fața așteptării ochilor tăi.
1904
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și deznădejde, căutând răspunsuri într-o carte, probabil una cu conținut profetic sau spiritual. Naratorul se simte copleșit de tăcere și umbră, așteptând o eliberare dramatică.