Sabestari – Grădina Tainei XIII

ALUNIȚA.
O mică aluniță-l împodobește Fața.
Din punctu-i s-a tras cercul ce devenit-a viața.
A inimii-oglindire e alunița oare?
Sau inima mea este-a-aluniței reflectare?.
De inima-i reflexu-aluniței Lui divine,
de ce tot schimbătoare-a mea inimă devine?.
O simt când pustiită ca ochii Lui mahmuri,
când zbuciumată-asemeni zulufilor Lui suri.
Ba seamănă cu Fața-l, și e strălucitoare,
ba-i neagră, și-atunci are-a-aluniței Lui culoare.
Ba se preschimbă-n templu, ba-ajunge o geamie,
ba-i iadul ce-nspăimântă, ba-i raiul care-mbie.
Ba dincolo-i de ceruri, ‘nălțându-se cu-avânt,
ba cufundată zace-n movila de pământ.
Ce-nseamnă frumusețea și vinul și făclia?
Și ce vrea bețivanul când l-a cuprins beția?.

RĂSPUNS.
Făclia, frumusețea și vinu-aduc mereu
dovezi că-n orice formă se-arată Dumnezeu.
Făclia-ndrumă-aleșii iar vinul îi desfată.
Contemplă-l frumusețea, căci pe deplin se-arată.
În Moise, frumusețea iscat-a-atunci scântei.
Și vinu-a fost văpaia, tufișul – facla ei.
Făclia, frumusețea și vinul sunt de față.
Dezmiardă frumusețea! Urmează-a mea povață!.
Din vinul nimicirii de sine de vei bea,
atuncea de-al tău sine deplin tu vei scăpa.
Bea vin, căci de-al tău sine ți-aduce liberarea,
să poată stropul vieții-a se contopi cu Marea.
Bea vinul din pocalul Obrazului divin,
căci ochiul Lui e cupa cu cel mai limped vin.
Să cauți vinul fără de cupă sau ulcior,
căci vinu-i și paharnic, pocal și băutor.
Vezi, de noroiul vieții doar acel vin curat
te-a curățat din clipa în care ajuns-ai beat.
Bea vinul ce te scapă de orice gărgăuni!
Mai vrednici sunt bețivi. i ca oamenii zişi „buni.”.
Pentru cel ce departe-i de Fața cea divină,
mai bun e vălul beznei decât cel de lumină.
Căindu-se în bezna-i, Adam a fost iertat.
Trufaș de-a sa lumină, Satan fu blestemat.
A inimii oglindă la ce s-o cureți bine,
de-o să te vezi întruna în ea numai pe tine?.
În vin de cade-o rază-a Obrazului divin,
precum bășici de aer de forme-ajunge plin.
Universalul cuget își iese-atunci din sine.
Universalul suflet precum un sclav devine.
Să știi că-ntreaga lume e-al Domnului tractir,
și inima oricărui atom e-al Său potir.
Și-orice heruv ori suflet sau duh ajunge beat.
Văzduhul, cerul, glia, la fel s-au îmbătat.
Și bolta se rotește-amețită pe deplin,
râvnind doar la mireasma acelui unic vin.
Heruvii beau din cupe-acel vin curat și sfânt,
iar drojdia rămasă o varsă pe pământ.
Stihiile, sorbind-o, se-mbată-atunci pe loc,
și cad ba într-o apă, ba-n mijlocu-unui foc.
Mireasma-acelei drojdii ajunsă pe pământ
înalță cugetarea și-o-ndreaptă spre Cel Sfânt.
Reflexul ei dă viață oricărui trup uscat.
Căldura ei învie un suflet înghețat.
Mireasma ei pe unul îl face mai mintos.
Culoarea ei pe-un altul îl face credincios.
Un strop îl face pe-unul a fi tot mai smerit.
O cupă-l face pe-altul s-ajungă-ndrăgostit.
Un altul vezi că soarbe doar dintr-o-nghițitură,
și crâșmă și paharnic, bețiv și băutură.
Pe toate le înghite și-ar mai sorbi avan.
Ți-e inima cât marea, hei, strașnic bețivan!.
El dintr-o sorbitură înghite viața-ntreagă,
scăpat de tot ce-n lume se crede sau se neagă.
Uitând de predici sterpe și de smerire vană,
pe cel ce-i fruntea crâșmeill prinde de pulpană.