Sunt omul lacrimii.
Sunt omul lacrimii și-al ceții
În mâna mea adun inele
Și plâng în ochiul dimineții
Mestecenii căzuți din stele.
Sunt om de lacrimi și de ploaie
Strâng pașii tuturor în mine
Strâng crengile care se-ndoaie
Și strâng semințele străine.
Îmi port pe umeri luna nouă
Și încă-o lună de secure
Și stau cu lunile-amândouă
Pe culmi de dealuri și-n pădure.
Va fi un arbore să crească
Va mai rămâne-n cer o pată
Va fi o floare să-nflorească
Și va mai fi un plâns de fată.
Atâta e ce se mai poate
Purtându-și liniștea stelară
În pașii mei se-adună toate
Cuvintele ce-au plâns afară.
Sunt omul lacrimii și-al ceții
În mâna mea adun furtuna
Și plâng în ochiul dimineții
Mestecenii căzuți și luna.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de melancolie și tristețe, personificată prin figura omului lacrimii. Acesta adună simboluri ale durerii și ale naturii, purtând pe umeri greutatea emoțiilor și a cuvintelor nespuse. Totuși, există o speranță subtilă pentru viitor, sugerată de imaginea unui arbore care va crește și a unei flori care va înflori.