Peste lunca mea sihastră,
Sus, pe cerul-bărăgan,
Plimbă-se prin iarba-albastră,
Luna, bucălat cârlan.
Cu corniţele împunge
Iazul de tăcere plin,
Pe când apa-n care-ajunge,
Malurile-şi mişcă lin.
Stepa din pologu-i verde
Cu mălini cădelniţând,
Dupa văi prelungi se pierde,
Vâlvătăi desfăşurând.
Tu de suflet eşti aproape,
Plai de flori de scai visat.
Stă sub frunze-verzi pleoape,
Lutul reavăn şi sărat.
Ca şi mine, nins de stele,
Tu te dărui tuturor.
Şi ţi-i dor de pâcle grele,
De apusul roş, ţi-i dor.
Zarea-n bezne jucăuşe,
Ne-a lăsat înspăimântaţi,
De Siberia-n cătuşe
Şi Uralii cocoşaţi.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural românesc, evocând sentimente de melancolie și dor. Natura devine un refugiu, dar și o oglindă a singurătății și a amintirilor.