Zăhait îi gândul meu
Ca nisipul din pârâu,
Dar nisipu-i dus de apă,
Pe mine jelea mă sapă.
Inima, pământ glodos
Multe supărări mi-ai scos,
De le-aș ține toate-n mine
N-aș avea unde le pune.
Ca de cine mi-e dor și sete,
Nici nu-l văd, nici nu mă vede.
Singurică-s frunză-n vânt,
Și-mi duc dorul meu cântând
Singurică-s frunză-n vânt,
Și-mi duc dorul meu cântând.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă sentimente profunde de dor și singurătate. Inima este comparată cu un pământ argilos, plin de supărări, iar dorul este atât de puternic încât copleșește. Persoana se simte ca o frunză purtată de vânt, cântând despre durerea sa.