Alergam împreună,
printre Florile de Lacrimi,
ale Fericirii,
Iubire,
pe care ni se părea,
că le îmbrățișează Timpul,
dăruindu-ni-le,
în buchete de Nesfârșire,
până când,
a început să ningă,
cu stele căzătoare de Amintiri,
peste Viitorul tot mai apăsător și trist,
al Destinului,
ce nu putea să ne înțeleagă Visele,
fiindcă se afla dintotdeaua,
în puterea Morții,
chiar de nu vroiam să știm acest lucru,
el ne despărțea de noi înșine,
răsplătindu-ne cu Durerea surdă,
a Absurdului,
din Privirile pierdute,
ale Sfinților Așteptării,
ce-abia mai stau sprijiniți,
pe pânzele reci și mucegăite,
ale Icoanei,
Jurămintelor noastre,
de Dragoste.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că destinul și moartea influențează inevitabil iubirea și fericirea. Vorbește despre cum timpul și amintirile se transformă în durere și absurd, lăsând în urmă doar o umbră a promisiunilor de iubire.