Eram atât de multă Lumină Divină,
pe frunzele Nemuririi,
care nu se veștejeau niciodată,
sub razele îmbietoare venite din Steaua Iubirii,
ce opreau de fiecare dată și în gara noastră,
inundându-ne cu Fericirea lor,
din care ne alegeam,
Eternitățile de Clipe strălucitoare,
să ne încânte Ochii de Cer ai Pasiunii,
din al cărei Paradis,
nu credeam să plecăm vreodată,
până când ne-am privit,
în cioburile sparte de Evenimentul Primordial,
ce aparțineau Oglinzii Infinitului,
și ne-am văzut fețele întrupate,
în Lacrima fără de sfârșit,
a unei Lumi a Iluziilor Vieții și Morții,
unde nu mai eram noi cei de dinainte,
ci cu totul alții,
care știam de Existența Suferinței,
prin Cunoașterea,
în care ne adâncisem tot mai mult,
aflând că și Disperarea,
poate fi fără limite,
atunci când rătăcește,
prin Universul Durerii.
Sensul versurilor
Piesa descrie trecerea de la o stare de fericire eternă și lumină divină la o realitate a suferinței și a iluziilor. Naratorul exprimă regretul pierderii stării inițiale de beatitudine și confruntarea cu durerea existenței.