Eram pe țărmul,
Pardisului uitat,
dintre mine și tine,
Lumină Divină,
a Sufletului unui Vis,
din care ți-am dat Viață,
Iubire,
incendiind întreaga Lume,
cu flăcările Sentimentului,
rostit de Privirea ta,
prin care am înțeles că există,
un singur Dumnezeu,
și acela e cel al ochilor Amintirilor tale,
în nesfârșirea cărora mă pierd,
însetat de Eternitatea,
Adevărului Absolut,
la tălpile căruia mă rog și acum,
să te pot întâlni,
dincolo de vitrinele mincinoase,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
unde suntem așezați cu grijă,
de Absurd,
pentru a ne juca rolul de Statui Vivante,
ca să satisfacem poftele unui Destin,
al Deșertăciunilor,
pe care suntem obligați să-l întreținem,
cu respirațiile Speranțelor noastre,
de fiecare zi.
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea unei conexiuni spirituale și a adevărului absolut dincolo de iluziile vieții. Vorbitorul tânjește să întâlnească persoana iubită într-un loc dincolo de realitatea falsă, unde speranțele sunt menținute în viață în ciuda absurdului existenței.