Alergăm spre Nicăieri,
lovindu-ne de Steaua Căzătoare,
a Cuvântului Iubire,
între pereții căreia am locuit,
undeva-cândva,
Împreună,
ca să ajungem să ne împiedicăm,
de ruina Sufletului ei,
căruia i-am jurat credință,
împinși de Iluziile Vieții și Morții,
crezând în zadar,
că Nemărginirea ne va uni,
cu verigheta Orizonturilor ei,
fără de sfârșit,
pierdute în Inima de Jar,
a Eternității noastre de Clipă,
transformate acum,
în ceața înecăcioasă,
a unei Amintiri a Nimănui,
prin care am ajuns,
să rătăcim mereu.
Alergăm spre Nicăieri,
încercând să ne ținem de mână,
Adevărul Absolut,
al cărui trup a devenit de fum,
și ni se răsfiră,
printre degetele Privirilor,
ca și cum nu l-am fi atins Niciodată,
cu lumea Sărutului nostru,
sub bolta căreia ne doream să trăim,
fără dă devenim striviți.
de plumbul Deșertăciunii și Absurdului,
care ne-au devenit fără voia noastră,
Altar al unui Jurământ,
la tălpile căruia ne-au îngenucheat,
Sentimentele,
înecate acum,
în Oceanul Uitării,
unicul care a reușit să ne învingă,
în cele din urmă,
Nemărginirea.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie deziluzionantă spre un ideal neatins, marcată de pierderea credinței și a iubirii. Personajul se confruntă cu realitatea crudă a deșertăciunii și absurdului, fiind înfrânt de uitare și pierzând esența a ceea ce a fost odată important.