Te caut în singurătatea din mine,
Atât de abătută,
Atunci când plouă cu destinul stelelor căzătoare,
A căror șuvoaie stelare,
Se scurg pe zidurile dorințelor noastre,
Luminându-le calea,
Spre a vedea mai bine,
Igrazia sentimentală din sufletele lor,
Ce stau să se surpe,
Ruinând și mai mult castelul galactic,
Al iubirii noastre.
Și cum pot eu, dragostea mea cea mare,
Să văd cum cad,
Într-o tăcere de dincolo de orice strigăt surd al lumii,
Crenel după crenel al unor șoapte spuse cândva,
În paradisul simțirii dintre două promisiuni,
Făcute unei Iubiri,
Și scrise cu sângele speranțelor din noi,
În timp ce îngenuncheam în fața sa,
Afirmând că este eternă,
Că niciodată castelul stelar al sufletului său,
Nu se va ruina,
Fiind la fel de etern,
Precum sunt porțile masive ale Cuvântului,
În care ne-am izolat de orice alt Univers,
Unde nu strălucesc stele ale pasiunii,
De a ne avea mereu alături,
Spre a le împleti,
În părul des al frumuseții privirii tale.
De aceea nu pot să înțeleg,
Cum poți privi, în jos, spre pământul din noi,
Lăsând să-ți cadă stelele eternității din tine,
În șuvoaie triste de lacrimi stelare,
Prelinse pe fața Galaxiei sufletului tău,
Ce nu putea accepta, undeva, cândva,
Că va putea fi brăzdată de ridurile deșertăciunii,
În care să curgă lacrimile amintirilor stelare,
Uitând cu desăvârșire să privească, în sus,
Către bolta stelelor ce au mai rămas din noi,
A căror lumină va sosi strălucind peste milenii,
Și pe acest Pământ ce curge acum,
În sângele nostru cu nume de Viață,
Devenind sângele altor vene pline de pasiune,
Atât de străine nouă,
Ce vor privi propria lor boltă înstelată,
Peste atât de multe alte iubiri ce vor muri,
Reîntregind praful stelar al Amintirii.
De aceea te rog, dragostea mea,
Nu privi în jos spre Pământul din noi niciodată,
El va fi praf și pulbere,
Dus de vântul deșertăciunii spre nicăieri.
Te rog mai fierbinte decât sufletul oricărei stele,
Privește spre cer,
Unde niciodată șuvoaiele stelare ale iubirii noastre,
Nu pot spăla vreodată murii plini de igrazie,
A uitării de noi.
22 Octombrie 2008
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea pierderii unei iubiri considerate eterne, comparând-o cu un castel stelar ruinat. Vorbitorul imploră persoana iubită să nu uite de promisiunile făcute și să privească spre viitor, dincolo de dezamăgirile prezentului, amintind de efemeritatea vieții terestre.