Cascade de amintiri,
rănesc viitorul,
cu zbuciumul durerii,
care se varsă în neantul,
ce ne-a părăsit,
iluziile vieții și morții,
în drumul său,
către nesfârșirea stelelor eternității,
pe care strălucesc diamantele iubirilor,
montate pe verighetele nemuririi,
care nu vor mai fi niciodată de plumb,
ca în infernul zebrelor binelui și răului,
pe care erau obligate să le traverseze,
eternitățile de clipe,
jertfite pentru slava durerii,
care ne mistuia,
strivindu-ne cu pașii ei grei și nepăsători,
iubirea,
pe care nu-i vom mai revedea niciodată,
după marea regăsire,
a ceasului morții,
unde ne moare moartea,
și ne revedem străinul subconștient,
al adevărului absolut,
care ne-a așteptat de-o viață,
să ne arate calea spre noi înșine.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie introspectivă spre regăsirea de sine prin confruntarea cu moartea și subconștientul. Sugerează că adevărata cunoaștere se află dincolo de limitele vieții și ale percepției obișnuite.