Să fi fost atât de singur Dumnezeu,
fără suferința noastră?
Încât a fost nevoit,
să ne clădească,
catedrale întregi de Păcate Originare,
pentru a ne proslăvi în ele Suferința,
care ni se hrănește,
cu Blestemul Sângelui,
pe treptele Orgoliilor și Ierarhiilor,
Durerii și Amărăciunii,
cu ale căror cărămizi,
ne clădim neîncetat,
Calea către Moartea,
ce ne izbăvește de noi înșine,
atât de greu de suportat,
mai ales când Zorii reci,
ai Cimitirelor de Cuvinte,
ne striveau Viitorul,
cu tălpile de plumb ale Singurătății.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei existențe umane definite de suferință și singurătate, ca un blestem ereditar. Caută izbăvirea în moarte, văzută ca o eliberare de povara propriei existențe.