A câta iubire,
ar mai fi strigată,
de zâmbetul tău,
de început de lume,
în care m-am regăsit,
pribeag și neîncrezător,
de mine însumi?.
Care suflet ar mai putea zbura,
dincolo de aripile mele,
de înger părăsit,
în cochilia scoicii,
timpului tău?.
Și atunci am încercat să mor,
de mine însumi,
înotând în oceanul iubirii,
Marelui Vindecător,
de noi,
Înșine,
cei morți
atât de demult de noi,
încât am devenit un cimitir
de speranțe,
ale aleii necuvintelor înșirate,
la capăt de drum,
al Destinului nostru.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și deziluzie în dragoste. Vorbitorul se simte pierdut și mort interior, ca și cum ar fi devenit un cimitir de speranțe. Caută vindecare și sens într-un destin incert.