Atunci când ceața,
Sufletului Durerii,
se risipește,
pe frunțile reci,
și pline de sudoare,
ale Viselor,
și când,
rugina Sentimentelor,
cade indiferentă,
în pumnii Speranțelor noastre,
de pe trupurile cărora,
suntem obligați,
de către Absurd,
să o culegem,
pentru a ne clădi cu ea,
casa de piatră amară,
a Iubirii,
de care ne-am împiedicat,
încâlcind ghemul,
aței Iluziilor Vieții,
cărora trebuie să le țesem,
Viitorul,
pe aripile căruia,
ne vom prăbuși la nesfârșit,
în brațele Morții.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de deznădejde și acceptare a inevitabilității morții. Iubirea este văzută ca o construcție amară, iar viitorul este țesut din iluzii care duc inevitabil la prăbușire.