Adam Mickiewicz – Pan Tadeusz Fragmente II

Fragmente II.
Când, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Când iepurele simte că sângele-i se-ncheagă,
Când șoimul nu mai vede, când cerbul n-are vlagă,
Când vulturului, ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chiar cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cât poate el pătrunde,
Nu află stârv sau oase de fiară nici pe unde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sunt bune obiceiuri și-o bună rânduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Și nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu știu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoșii, la fel trăiesc nepoții;
Sălbateci, însă pașnici, iubindu-se cu toții
Și nu se mușcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mâna ne-narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zăbovi;
Ba ele, cu aceeași uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creației, a șasea,
Când primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pân’ ce să-nceapă cu el întâia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă,
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i șadă.
Din când în când, copoii ce-n goană-nverșunată
Prin râpe, mușchi, mocirle, dau buzna câteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciți,
Urlând o iau la fugă cu ochii rătăciți
Și mult timp, lângă omul cu mână protectoare,
Mai tremură de teamă, căzându-i la picioare.
Aceste seculare ținuturi tăinuite,
În grai de vânătoare, sunt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicând n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireasmă
Sau poate-adulmecaseși ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Și-ndată pădurarii de tine și aflară,
Picherul trimițându-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ți-e popasul și-al tău bârlog, să vadă!
Acuma-n matca-ți, Voischi cu câinii de bătaie
Opriră, și sunt gata retragerea să-ți taie.
Tadeuș înțelese că nu-i puțin, de când
Au dat copoii iama prin codru până-n fund…
..
E pace. Vânătorul urechea și-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuție s-asculte
Tăcerea, stând întruna pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvonește-n depărtare.
Se-avântă-n codru câinii ca-n mare pescărușii,
Hăitașii spre desișuri ținându-și țeava puștii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat șezând,
Pândește cu urechea lipită de pământ;
Și- aşa precum la doctor, pe chipul lui citești
Salvarea sau osânda acelui ce-l iubești,
Hăitașii, ce-a lui Voischi pricepere-o știau,
În ochii lui nădejdea sau grija și-o topeau.
„El e! ” încet le spuse, sculându-se-n picioare.
Deci dânsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Ședeau; și auziră: un câine a lătrat,
Alți doi apoi, și alții vreo douăzeci deodat’.
Copoii, pân’ acuma răzleți, în șir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Și latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De câini ce după vulpe sau iepuri dau târcoale,
E-un scurt lătrat, întruna mai des, mai întețit;
Copoii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stând la pândă – și goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet și larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Și-n haita ce dă iureș și sforăie stârnită,
Întruna se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vânătorii cu puștile să tragă,
Ca arcu-ntinși se-apleacă, prin ramuri capu-și bagă:
Nu pot să mai aștepte! Se-nșiră rând pe rând
Și unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntâmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziția, călare,
Vestind că și țăranii, și domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos câte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toții porunca i-o călcară
Dând buzna în pădure; trei focuri răsunară
Și-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplând pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere și turbare;
Și câinii, și hăitașii, și corn de vânătoare
Vuiau în miez de codru; cu toții fug degrabă
Spre codru, cară arme, și cheamă, și se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vânătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru și locul pândei, drumul;
Când ursul vede câinii și oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitașii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulții picheri, pândari, pușcași,
Tadeuș, Conte, Voischi și doar câțiva hăitași.
Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Și urlete-n adâncuri, și ramuri ce trozneau,
Și ursul deodată veni spre vânători
Țâșnind dintre tufișuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă câinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, dușmanul să-și spăimânte:
Cu labele din față, bușteni și ramuri frânte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar câte-un pietroi
Zvârlea mereu, cu zbierăt, în oameni și-n copoi;
Smulgând un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stângă,
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte și Tadeuș, hăitașii lui din spate:
Aceștia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară țeava puștii-și îndreaptă, parcă-s două
Subțiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar pușca și-au întins-o cei doi, și dintr-o dat’,
(Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinți, o furcă zăresc din întâmplare
Și grabnic sar la dânsa, când văd un bot în care
Străluce două rânduri de colți ca niște cuie,
Iar laba cea gheroasă stă gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palizi, în rariște dispar;
Spre ei se-aruncă ursul și laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăși și-o întinse
Și pe bălaiul creştet, pe Conte îl atinse.
Și tigva de pe creier putea să-i smulgă -ndată
De nu săreau Notarul și-Asesorul din ceată..