A încremenit gheața Cuvântului în mine,
mergând printre tăcerile de sfârșit de lume,
ale privirii unui cer,
ce pare că și-a sfâșiat orice înțeles,
al cămășii orizontului pe care îl îmbrăcase,
undeva-cândva sfidător,
cu gândul la Eternitatea,
pe care o credea fără sfârșit,
eştiind că se poate sparge oricând,
în ochii grei,
de plumb,
al norilor alergați pe bolta unui suflet,
ce încă mai duce dorul stelelor,
pentru care a fost blestemat,
să nu le mai vadă niciodată,
strălucirea divină,
ce readuce trecutul Universului,
în prezentul deșertăciunii de azi,
unde tu nu mai exiști,
alături de mine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și pierdere, reflectând asupra eternității și a dorului de ceva ce nu mai poate fi atins. Naratorul se simte blestemat și singur, contemplând un univers lipsit de prezența persoanei iubite.