Doamne, tu m-ai vrut și, iată, te răsplătesc
Iertarea n-am dat-o,
implorarea nu mi-a plăcut,
pustietatea am răbdat-o ca piatra,
ce, ce, ce altceva mi-e sortit?
Turmele stelelor le îndrum spre brațele tale
Și Aurora, înainte de-a apuca eu,
le-a momit departe în lațurile ei,
unde ai vrut-o tu!
Dealuri cu cetăți și mări cu pomi roditori
consolidez în vânt
și lent le soarbe al înserării clopot,
pe care tu l-ai vrut!
Înalț ierburi de parcă strig din toate puterile
și iată-le iarăși prăbușindu-se
sub arșița lui Iulie
pe care tu ai vrut-o!
Ce anume, ce altceva, ce nou mi-e sortit?
Iată că tu vorbești și eu adeveresc,
Slobod piatra din praștie și mă lovește pe mine.
Adâncesc galeriile minelor și cerurile lucrez.
Vânez păsările și-n greutatea lor mă prind.
Doamne, tu m-ai vrut și, iată, te răsplătesc.
Văzutele și nevăzutele ești
zilele și nopțile,
sorii și astrele, furtunile și seninul,
le răstorn și le așez împotriva
propriei mele morți,
pe care tu ai vrut-o!
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație complexă cu divinitatea, marcată de acceptare, sacrificiu și o oarecare resemnare. Vorbitorul pare să accepte un destin prestabilit, chiar dacă acesta implică suferință și pierdere.