Un lung vârtej de colb învăluit,
Atât a mai rămas în urma ta…
S-a clătinat o vreme pe șosea,
De parcă-o umbră rătăcită s-a trezit
Și s-anălțat, șovăitoare-n vânt,
Să caute cu pași mirați și mici
Pe-un om care-a murit de mult pe-aici
Și-a părăsit-o, aruncată la pământ.
Dar, tot mai rară, umbra nimănui
Se risipea în lungul drumului,
Și după orice om care trecea
Se ridica din nou, ca-n urma ta.
Și-acum, atâtea drumuri între noi
Se-ntind, nepăsătoare,
Atâtea drumuri
Pe care plouă monoton și incolor,
Ori poate-i soare…
Pe margini, mingi ușoare și trifoi
Și firav inișor,
Cu aripi mici de fluture drept floare,
Și jarul pâlpâind al macilor,
Și flacăra albastră de cicoare…
Ogoarele-și îndoaie pe câmpii
Dreptunghiurile galbene și brune.
Un râu, tivit cu sălcii fumurii,
Se despletește-n foi subțiri, s-adune
Și-apoi zorit să ducă nu știu unde
Mătasa cerului topită-n unde.
Și ca-ntr-un cântec vechi, copilăresc,
Aș vrea din nou în calea ta să cresc,
Să fiu un mac pe-o margine de drum,
Cu toată viața strânsă laolaltă
Într-o amară picătură de parfum, –
Și-atâta de plăpând în iarba naltă,
Încât, abia atins de umbra ta ușoară,
Să pâlpâie din aripi și să moară.
Și doar tulpina dreaptă-n urma ta
Să-mi poarte-n soare, crudă, inima…
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de nostalgie și regret față de o persoană pierdută. Naratorul își dorește să se întoarcă în trecut și să fie un element fragil, dar semnificativ, în calea persoanei dragi, chiar și cu prețul propriei dispariții.