Am rătăcit cu dansatori
Şi ne-am oprit întrebători
La casa paşilor incerţi.
Prin multă vorbă, zarvă, sfadă,
Se auzea până şi-n stradă
Un Strauss ştiut: „Treues liebes Herz”.
Se proiectau pe jaluzele
Uşoare umbre, umbre grele,
Groteşti, mecanice, ciudate.
Nălucitor se depănau,
Corn şi vioara le cântau,
Păreau că-s frunze-n vânt jucate.
Automate marionete,
Siluetatele schelete
Se înlinau într-un cadril.
S-a luat de mâna-ntreaga bandă
Dansând o gravă sarabandă;
Strident au râs şi infantil.
Un amorez ca o fantomă
Chircit la vreun piept cu goma
Părea să-ncerce a cânta.
Ori un automat cumplit
Ieşea s-aprindă un chibrit
Şi c-un om viu chiar semăna.
Şi m-am întors spre-amorul meu:
„Se-nvârte prafu-n praf mereu,
Dansează morţii doar cu morţi.”
Dar ea era numai urechi
Pentru vioară. -Ntre perechi
Pătrunse-n casă, pe sub porţi.
Deodată tonul a fost fals,
Se plictisiră toţi de vals
Şi umbrele înţepeniră.
Când zorii, strada poleind
Cu încălţări din fir de-argint,
Înfricoşaţi, mi se iviră.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume a iluziilor și a morții, unde dansul devine o metaforă pentru efemeritatea vieții. Protagonistul observă această realitate macabră, dar partenera sa este captivată de aparențe, ignorând avertismentul.