Ochii ei nevăzuți de mulți, clipesc uzi noii zile,
În fața pietrelor de cimitir zâmbește spre ruine.
„Ce zi va fi și mâine? Că azi e zi cumplită,
Ce suflet fără sunet mi-ascultă acum tăcerea năruită
Ce o să mi-l adoarmă alb și cald în puf de criptă,
Sub coasa mea, de umbra neînsuflețită.. „.
„Între timp, copilul din om, gândea domol. „.
„Și timpul trece, timpul trece, rece vânt ce mă petrece spre mormânt.
De ce tot trece, trece rece și mă preface în trecut. Și nu înțeleg de ce,
Curge o lacrimă atât de caldă și grea, pe obrazul ei de stea,
Ce adapă pielea ei seacă și rea.. „.
„Timpul e necrutător, trece mohorât. E zece și ceva. „.
Zise privind al vieții zid ce zace fort, adăpostind privirea, geniului copt.
„Ce dimineață cu ochi închiși de moarte, dar nu-s mort,
Căci am să dorm această zi, și am să mor la noapte. Ești de acord?
Zi! Căci vreau azi să visez neîntors, trecutul meu frumos,
Primul și ultimul meu pas, privind prin vid sfârșitul luminos
Și o să mă găsești plângând, zâmbind din toate lacrimile
Și am să-mi plâng toate puterile și voi fi plâns, astea-mi sunt averile.
Pe fața mea se vede tot, până și tu, privește-mi chipul!
Și ai să-mi zâmbești, atunci când plec cu asfințitul.
Și vreau să știi, nu te urăsc pentru a ta venire
Căci..
Răsăritul l-am păstrat mereu în mine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o meditație melancolică asupra morții și a trecerii timpului. Naratorul se confruntă cu sfârșitul, dar găsește o urmă de speranță în amintirea trecutului și în păstrarea luminii interioare.