Tu, care vii purtând pe umeri
Ulciorul plin,
Tu, care vii
Să-nviorezi atâtea păsări
Ce mor de sete prin pustii, – apleacă-te încet și dă-le.
Să bea-nsetatelor credințe,
Și viselor ce-au supt doar pâclă
Nisipurilor din pustii.
Apleacă-te încet și-ntinde-i
Dezaripatei năzuințe
Ulciorul dădător de viață, — întinde-i harul apei vii
Ce plăsmuiește viață nouă în pana frântelor aripe.
Tu, care vii purtând pe umeri
Ulciorul scurtător de clipe,
Apleacă-te încet și dă-le
Să bea-
nsetatelor credinți, – Chiar dacă-n loc de apă vie
Le vei turna veninul morții,
Apleacă-te încet și toarnă-l
Căci nu te vor simți că minți.
Ci-ncredințate că beau viață îl vor sorbi cu lăcomie,
-Și, binecuvântând norocul
Că ori de unde beau din plin,
Vor adormi visând că zboară
Mai sus decât puteau să știe,
Mai sus decât puteau să-ajungă,
De-n locul dulcelui venin
Le-ai fi turnat o sorbitură
De-ntremătoare apă vie, —
Și le-ai fi dat aevea clipă
Unui avânt cât de senin
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea speranței și a deznădejdii, sugerând că uneori iluzia poate fi mai reconfortantă decât realitatea. Oferă o perspectivă asupra modului în care oamenii se agață de speranță chiar și în cele mai dificile momente, preferând uneori o minciună dulce unei realități amare.