Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.
Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor…
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trădării și a deziluziei, sugerând că cei mai apropiați ne pot răni cel mai profund. Metafora privighetorilor care scot ochii evidențiază modul subtil și înșelător în care se poate manifesta trădarea, chiar și sub aparența iubirii și a prieteniei.