Lăsați-mă să plâng, căci a murit Speranța…
A fost asasinată în plină zi, acum…
Aduceți-mi din beznă cea mai cernită haină
Și-așterneți-mi pe față un văl imens, de fum!.
A vrut să-mbrace pruncii, și iat-o goală, mută,
ucisă-n fața noastră sub reci dărâmături..
Un ocean mi-aduceți fierbând greu, de cucută,
să-l beau, să-mi stingă sila mâhnitei mele guri!.
O, mare! Împrumută-mi să-mbrac a tale zale
și-naintând cu ele, sclipind spre ucigași
să-i scuip cu milioane de valuri infernale,
să-i îngenunchi în fața Speranței moarte – lași!.
……………. …………………….
Tăcere! Marea tace. Tac zările. Pustiu.
Și ucigașii-n beznă, ca viermii grași se zbat
Grăbiți să o ridice, s-o zvârle în sicriu.
Dar inima Speranței din mâini le-a și zburat!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și disperarea cauzate de pierderea speranței, personificată ca fiind asasinată. Vorbitorul cere răzbunare împotriva celor responsabili, dar în final, speranța transcende moartea fizică.