Marele acoperiș où picoraient des focs
este o imagine idilică a mării.
Astăzi linia orizontului e întunecată
și țărmul clocotește ca oala pe foc.
Când pe-aici treceau marile locomotive,
Bellerofon, se numeau, și Orion,
formele toate apăreau lichide
din tinerețe prea multă și vântul
cel mai turbat era mângâiere.
Un băiat cu părul zbârlit se-ntreba
dacă omul era anume făcut sau aiurea,
dacă lapsus era sau izbândă… și a cui?
Dacă-ntâmplarea venea ca fapt posibil
atunci vrere nu-i decât într-un creier.
Și ce minte universal poate
să nu țină seama de noi? Era o dilemă
de rezolvat (nu pentru cei inocenți).
Spuneau Garanții că bătrânul logos
era totuna cu mușchii fochiștilor,
cu aburii înecăcioși de cărbune,
cu urletele motoarelor, cu tic-tacul
aproape dactilografic al Zării pierdute.
Și băiatul cu părul zbârlit nu știa
dacă în mare să sară și iute să-noate
ca și când adevărat ar fi că o baie
nu faci de două ori într-o aceeași apă.
Dar apoi băiatul cu părul zbârlit,
nu mai era un copil dacă alături de el se nășteau
Himerele, larvele unei lumi dinainte,
ochi de clar-văzători și cei ai smintiților,
chipurile înțelepților, ale celor ce-avură un
nume
și care-l pierdură, Sfinții și prințul
nebunilor, acela care și-a pus sărutul pe botul
unui cal de povară și de-atunci a fost oaspe
al unei luminoase bezne.
Și-a trecut multă vreme.
Apoi cu toate s-au schimbat. Și chiar marea
mai rea s-a făcut. Acum văd
năpraznice-asalturi la diguri, nu-și mai pune
zorzoane de vele, nimic nu mai acoperă,
nici măcar pe sine.
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea perspectivei asupra lumii odată cu maturizarea. Un băiat se confruntă cu întrebări existențiale și cu schimbarea inevitabilă a realității, pierzând inocența în fața complexității vieții.