La fiece revenire a unui anotimp îmi spun
că și memoria e ciclică. Nu-mi amintesc
faptele mele de ieri, cuvintele pe care le-am spus sau publicat
și în schimb mă asediază, gigantic mărite,
chipuri și gesturi de mult timp alungate
din minte.
Era un bătrân patrician în Tirolul de sus
care când s-a terminat războiul primi în palatul său
cu fețe de masă de Flandra, porțelanuri de Sèvres,
vinuri de Mosela, delicatessen,
pe aiuritul invadator care era micul meu,
micit de rușine, aproape incert dacă
nu cumva să mă prostern la picioarele lui.
Și mai târziu marele Däubler, poet
al luminii din Nord, un Nibelung bărbos
cu o statură imensă care desfundă fotoliul
și-mi silabisește sărmanele versuri de necunoscut
amestecând două limbi, a sa și a mea perfect
cum n-am ascultat niciodată. O amintire e sau un vis?
De mi-ar apărea Homer sau cel puțin mai întunecatul Callimah
sau altcineva, mai mic, dar înscris în istorie
mi-ar fi mai ușor să înving visul
și să-i spun îndărăt, mă voi trezi și voi scăpa
de coșmar. Dar nu, aceștia care vorbesc
aceeași limbă au lăsat urme
în registrul de nașteri și altundeva.
Odată un bătrânel îmi povesti
că dormise ani lungi lângă
un coșuleț cu smochine în speranța
că le va regăsi proaspete la trezire.
Dar somnul nu dură șaizeci și șase de ani
iar recordul Oazianului din legendă
nu fu desigur bătut. În coșuleț
nu mai era nimic ispititor, furnici.
Voi încerca din nou îmi spuse să suspend timpul.
Și dispăru în vis. (De vis a fost
sau realitatea mă întreb și acum).
Sensul versurilor
Piesa explorează natura ciclică a memoriei și modul în care trecutul ne asediază prin chipuri și evenimente uitate. Naratorul reflectă asupra întâlnirilor cu figuri marcante și asupra graniței incerte dintre vis și realitate, căutând un sens în amintirile care îl bântuie.