Eugenio Montale – În Brazdele Urgenței

În brazdele urgenței:
când peste munți s-a desfăcut
cometa din august nebună
în aerul încă senin.
– dar beznă pentru noi, teroare,
acoperișuri, piloți surpați
pe noi, precum Iona-ngropați
în pântecul balenei, deplin –.
iar eu m-am întors și oglinda
ce-mi ești nu era ca acasă
căci peste gât și peste piept
te închiseseră, deodată,
înfășurată-n ghips ca-ntr-o carcasă.
În golul orbitelor tale
luceau lentile de lacrimi
mai dense decât ochelarii
cei groși în ramă de baga
pe care noaptea-i scot și pun
lângă fiola cu m*****ă.
Zeul cel taurin nu era
al nostru, ci Domnul ce colorează
cu foc crinii din șanț:
Berbecu-l invocai și fuga
cornutului monstru străpunse
cu-un ultim orgoliu și inima
izbită de-a ta tuse.
Aștept un semn, dacă-i aproape
ora răpirii finale:
sunt gata, iar penitența
începe de-acum într-un hohot
din negrele văi ca de dohot
ale celeilalte Urgențe.
Ai așezat pe noptieră
buldogul de lemn, deșteptătorul
cu fosfor presărat pe limbi
ce dă o lumina suavă
când îți veghează somnul.
nimicul ce poate ajunge
cui vrea poarta-ngustă s-o spargă;
se-nalță în roșu afară,
pe alb, se desface, o cruce.
Cu tine și eu ies la vocea
țâșnită în zor; spre enorma
prezență de morți; și-acel urlet
al câinelui de lemn al meu e, mut.