Păpușa din cârpe la piept,
podeaua să se surpe… aștept.
Încet… mă așez la capul patului.
Miros de frunze, lent plămânii să-i umple… aștept.
Și eu mă așez la capul patului.
Ne învățăm de mici cu peripeții curate,
zâmbete pitice atârnând întinsă sfoara;
zmee ce-au căzut pe stol întâia oară,
neglijent montaj… cine-i lângă acum cerșind curaj: un prost
croind din nisip pavaj, călind din palme boli în cârpe,
portretul meu cel creionat pe trunchiuri aplecat pământ să surpe
iar mai mic de-ar fi purici din profil tăcut
dar îngrijind mătase acum nu-i vreme
atunci nu-i lene iar ce voi spune va fi praf
să-l poarte el pe spate cât voi potrivi eu timpu-n pene
și ceasul a sunat
și ceasul a sunat
și ceasul a sunat devreme
trezindu-mă, trezește-mă, trezindu-te, trezindu-ne,
mă-ncrustezi întinzându-te iar tu te-ncrunți privindu-ne
suntem la fel: tăcuți și singuri
trecuți de ape și-ele calde printre diguri
apostrofând din calm zicând mai e puțin și-ncep să sfarm.
mai e puțin și vom uita și de normal
și vom înnebuni schițând un orb cu mâna mea din lemn de pal
zburând la rândul nostru… acum e rândul nostru să-nviem
impregnați în minți de elefanți, ne vom vedea aici etern blestem
ne vom căli sub umbre ce nu vor păli, ne vom zâmbi
sugrumați de aer de tunel ce ne va acoperi.
Păpușa din cârpe la piept,
podeaua să se surpe… aștept
încet mă așez la capul patului
miros de frunze lent
plămânii să-i umple
astept
și eu mă așez la capul patului.
Scriu, fumez, ferestrele deschise larg
stelele simt că-s viu și scuip atropină
din cerul purpuriu,
din plastic și gume de mestecat.
Pot să fac dragoste noaptea târziu
svastică-ndoi degete,
sunt propriul meu viu,
sunt cel zidit de viu.
Pot să mă strigi 4 pereți
fumez și scriu.
Jur că sunt frânt,
tu râzi că mă găsești mereu cântând
tu nu ești șahii din baldachin tot suspinând
jur că sunt blând și te-am iubit pe rând
și te-am iubit și cânt,
din rai un prunc nătâng.
Hai, lasă-mă să murdăresc cu negrul cald,
și-așa… și-așa o să mă sting curând.
Torn din flacără cenușă, trup de sticlă, ochi de păpușă,
a fost odată-n sicriul flaușat
călic infulec un călău ce mi se scurge pe sub plete
rup tichete, pieptul meu: covor de ghete
vreau să scriu, lasă-ți mâinile să fete!
inorogi într-o ureche tragic lor… marionete
praful tău cu gust de crete și inimi drept amulete
de-o sfoară-atârnă bețe
fa-mă zână de pe pieptul meu ce-ascunde luna…
scriu scrisori de dragoste și semnez cu „sărut mâna”
adun cetele de noi ce-au căzut în ploi de goi pe cearceaf
făcând noroi
întuneric și-amândoi…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate, melancolie și reflecție asupra mortalității. Versurile sunt pline de metafore și imagini poetice, creând o atmosferă introspectivă și întunecată. Vorbește despre acceptarea condiției umane și despre efemeritatea vieții.