Am fost plecat să-ți conturez
granițele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezișul: un păianjen
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.
Povești de spus pe malul înserării,
ție, tristă și suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe și plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârșitul și fertilul anotimp.
Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucișat cu vise și tăcere,
atârnând între mare și tristețe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.
Între buze și glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin și uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ține apa.
Păpușa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar și-așa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire..
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniță în mâinile unui nebun.
Trista mea gingășie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă și rece culme
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire trecută, marcată de tristețe și melancolie. Naratorul își amintește de momentele intime cu persoana iubită, dar și de singurătatea și chinul care au urmat.