De-ai să renunți la Taină, te vei izbi orbește
De fiecare zid. Tu, Sisif-făr’ de-nume!
Îți vei iți prin strane, din IHTIUS, din Pește,
Întreagă-ți Răstignirea ce nu te împlinește.
De-ai să renunți la locul, în care-ți dorm strămoșii,
Învins de-un demon hâd, al zărilor năimite,
Lăsa-vei dinapoia-ți Edenuri ologite
Și-ți va struni drumeagul… infernul. Nu coloșii!.
De ai să-ți uiți Părinții, sau Țara, sau Credința,
Înviorat de-un cântec din stânga Întrupării…
Să nu te miri că brazii, luceferii și norii
Au să te dea uitării. Vei fi doar neființă.
Vei râde fără bucurie
și lacrimile nu-ți vor fi sărate,
Vei fi un cal smintit de herghelie
Secunda fără ceas din timpul pe furate.
Vei fi doar idiomul fără glas,
Sâneața fără praf de pușcă și de iască,
Te vei sminti în hăul care-și cască
Sudiții cetei fără de pripas.
Te vei încovoia sub fiece icoană,
Și îți va plânge fiecare clopot,
Vrăjmașul te va înveli în hohot
Și vei căta popas în orișicare strană!
O să tânjești după Împărtășire,
Te-oi spovedi la orișice răscruce,
Vei cauta în fiecare Fiu o Cruce
și Pacea Lui în orice regăsire.
Și când vei obosi, biet Iov,
Leviatanul părăsindu-l în statuie,
Dezmiardă-te într-un istov,
Cățuie blândă afumând tămâie,
Te-ai mântuit, trăind nu scări. Doar Cuie!
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea spirituală și regăsirea de sine prin credință și sacrificiu. Vorbește despre importanța rădăcinilor și a valorilor fundamentale în fața pierderii și a suferinței, culminând cu ideea mântuirii prin acceptarea sacrificiului.