Tu mi-ai jurat la Monumentul Ciumei,
Să mori cu mine când va fi să mor,
Și eu am spus aceasta tuturor
Și te-am și înălțat în ochii lumii.
Și ți-am răspuns că vorbele deșarte
Nu pot unii pe cei ce se iubesc
Și că-i destinul nostru omenesc
Să aibă fiecare câte-o moarte.
Dar astăzi, când s-a-ntors să mă consume
Reproșul tău absurd că ne iubim,
Dar nu legal, formal și legitim,
Eu merg la Monumentul Tristei Ciume.
Și îl întreb, cu vocea mea postumă,
De nu cumva și dragostea e ciumă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un jurământ de iubire făcut într-un loc sumbru, Monumentul Ciumei. Naratorul exprimă dezamăgirea față de încălcarea jurământului și pune sub semnul întrebării natura distructivă a iubirii, comparând-o cu ciuma.